De la ultima
postare din ianuarie anul acesta au mai fost alte si alte iesiri despre
care, din pacate, nu am avut timp sa scriu. In data de 7 februarie, pe
un soare primavaratic, mi-am indreptat privirea inspre Poiana Fagetel. Pe 14
februarie, de data aceasta pe frig si ceata, am hoinarit prin Suhard, urcand in
premiera pe Vf. Faraoane cu ai sai 1715 m altitudine. Ascensiunea a fost dificila din cauza cetii si vantului
foarte puternic. In weekendul
27-28 februarie am ales Pasul Rotunda pentru schi de tura, weekend la care am sa
ma opresc sa va povestesc despre experienta traita.
Si, ca sa inchei cu turele, a mai
fost o iesire la ghiocei la Piatra Bridirei in data de 6 martie si in weekendul
12-13 martie am ales sa imi petrec o noapte in Poiana Fagetel de unde valea Bargaului
prinde viata.
Asadar, din toate cele de mai sus am
promis ca o sa ma opresc asupra weekendului 27-28 februarie. In acest weekend,
alaturi de colegii din Clubul Alpin Roman – Sectia Universitara Cluj, m-am
bucurat din nou de iarna, de ceea ce iti poate oferi muntele in aceasta perioada.
De asemenea, nu am mai fost singur
din Prundu Bargaului, ca in anii trecuti cand trebuia sa apelez pentru
transport la colegii de club. Anul acesta m-au mai insotit Calin Musteata, Calin
Gabor si Alina Vlad. In premiera o masina plina din Bargau. In total am fost
destul de multi, nu mai stiu exact cati. De cazat, ne-am cazat toti la Cabana
Croitor care se afla situata la 15 minute din pas inspre Muntii Suhard (vezi
traseul ce duce inspre Vf. Omu). Conditiile de cazare sunt foarte bune, as zice,
si isi merita cei 25 de lei pentru o noapte in acest minunat loc.
Sambata a fost zi de urcare inspre
Vf. Omu (1932 m altitudine), insa dimineata era prea multa ceata si uite asa am plecat cu o intarziere
de 15-20 de minute fata de cei mai harnici, asa ca trag tare ca sa ii ajung. De
ajuns, i-am ajuns, apoi i-am si depasit, dar din punct de vedere psihic nu eram
foarte bine pregatit. Ideea de a urca iarna pe Vf. Omu nu imi prea dadea pace si
desi cu acest gand am plecat de acasa, din pacate dimineata de sambata mi-a facut
urcarea imposibila. Desi aveam langa
mine atatia oameni pregatiti sa isi continue tura indiferent de vreme, eu unul
nu eram prea incantat, asa ca, pierdut prin ceata, am preferat sa imi vad de cateva
coborari cu schiurile si apoi sa ma intorc la cabana. Dar tot nu ma impacasem cu gandul
ca plec a doua zi acasa si las varful acolo fara ca macar sa fi respirat aerul
lui.
Mai fac o plimbare intre timp inspre
Muntii Rodnei. In pas vad tablita pe care scria ca pana pe varf, vara, ai face
3 ore si jumatate. Imi fac repede un calcul, stiind ca duminica vom si
pleca inspre casa undeva in jurul orei 16:00. Inginer de meserie, adun, scad, impart si ajung la urmatorul rezultat: plec
la ora 8, fac 4 ore pana pe varf, ar trebui sa ajung pe la 12, si, cu 3 ore
pentru coborare, undeva la ora 15 sunt la cabana. Imi da avant acest plan si stiam
ca voi reusi, dintr-o data eram alt om, tot ce ma impiedica insa sa fac acest
lucru era vremea. Pentru duminica se anuntau cateva ore de soare, desi sambata
ceata persistase toata ziua. Asa ca mi-am zis: Ce o fi, o fi, cu Dumnezeu inainte…
DUMINICA, ziua decisiva. Ma trezesc
dis-de-dimineata cu gandul la varf. Stiam din start ca voi merge singur. Imi
pregatesc rapid rucsacul, imbuc ceva si ies din cabana. Sunt nelinistit, ce s-o intampla cu mine, imi spun, parca nu ma recunosc. Ma atrage asa
tare acest varf, totusi nu e nu stiu ce.
Fac cunostinta din nou cu ceata, off la
naiba, imi spun. O anunt pe Marlene, sotia domnului Dinu, ce intentie am: Merg sa vad poate sus e deschis si daca e, imi
continui drumul inspre varf. Am plecat fara GPS, mare prostie, recunosc,
dar ma bazam pe urmele colegilor care au urcat sambata. Sa nu faceti asa ceva pe
munte decat daca sunteti siguri pe ceea ce faceti.
E ora 07:30 cand pornesc pe traseu.
Prima urcare o fac in ceata, imi dau seama ca pe masura ce inaintez urmele de
schi ale colegilor se vad foarte greu. Ajung in zona unde m-am oprit sambata.
Se pare ca nici aici nu e mai bine, desi sunt momente cand zaresc soarele. Ma
obisnuiesc cu gandul si imi dau focile jos, pregatindu-ma sa cobor si sa ii urmez
pe colegi inspre Rodnei pana in culmea Gajei de unde sa facem cateva coborari. Mai
stau eu ce stau, beau un ceai, scot ceva dulce sa mananc... Nu imi doream sa ma
predau chiar asa usor. Cele cateva minute de pauza au fost hotaratoare.
Dintr-o data s-a deschis cerul
si ceata a lasat loc soarelui. Nu imi
venea sa cred ce fenomen traiesc si cat sunt de norocos. A fost o chestie de cateva
secunde pana sa se deschida. Vedeam varful, vedeam si inspre Rodnei, deodata
era totul mult mai frumos si zambeam. Mi-am pus focile inapoi si mi-am
continuat traseul. Deja vedeam si urmele colegilor in departare. Sunt atent,
chiar daca s-a inseninat pe unde merg, incerc sa nu mai fac alte urme care sa ma
dezorienteze si mai mult in caz ca m-as intoarce pe ceata. Trec de Vf. Cociorba
si cobor in saua acestuia unde se afla o stana, as zice„cocheta”. Baterie la
telefon nu prea mai am, asa ca-l inchid, in caz de vreo urgenta. Sunt singur si
constient de orice pericol. Deocamdata totul merge conform planului. Am un ritm
extraordinar de bun si din cand in cand mai trag cu coada ochiului la ceas sa vad
daca sunt totusi in grafic. Vestea buna e ca sunt cu o jumatate de ora avans pe
urcare fata de timpul de la inceput de 4 ore.
Am avut doua momente cand am vrut sa
renunt, ma uitam in urma si mai rau faceam. Ma imaginam in ceata si cat de greu
mi-ar fi, fiind si singur. Ma uitam in fata si vedeam varful si imi dadea
puterea de a continua. Esti asa aproape,
nu renunta… Imi amintesc, din pacate, de vorbele lui Calin Musteata care a
urcat sambata: Urcarea inspre varf mi s-a
parut interminabila… In gandul meu i-am multumit lui Calin. Trebuia sa trec
cumva si peste acest prag. Eram chiar pe aceasta urcare cand mi-am amintit de
ce a spus Calin. Aici a fost momentul cel mai greu. Desi eram asa aproape,
frica de a ma intoarce pe ceata si toata linistea din jurul meu nu le puteam
controla. Fiind prima tura de unul singur si in conditii de iarna, nu eram obisnuit
sa nu fie nimeni cu mine care sa ma intrebe ceva sau sa merg fara sa spun eu
nimic. Acum eram doar eu si muntele. Pana la urma nu am renuntat si la ora 11
am atins varful.
Ridic privirea si vad atata
frumusete. Sus e vant, insa vreau sa ma bucur macar 5 minute de priveliste. E
asa minunat si ma simt asa bine. In sfarsit am ajuns aici dupa alte doua
incercari esuate din cauza vremii. Daca anul trecut am reusit sa ajung pe Inaut
dupa alte cateva incercari, uite ca anul acesta reusesc sa ajung si aici.
Nu uit de intoarcere si, cu zambetul
pe buze, imi iau la revedere de la varf. Chiar daca acum cobor, trebuie sa
raman concentrat. Fiind si coborare si pe schiuri sansele sa ma accidentez sunt
si mai mari. Cobor cu grija stiind ca sunt in grafic cu timpul si o sa
ajung mult mai repede decat mi-am planificat initial.
Dupa ce trec de Vf. Cociorba incepe vremea
inspre varf sa se strice. Intorc privirea si ceata invaluie varful. Sunt la
aproximativ o ora de cabana asa ca nu imi mai fac griji. Si uite asa, destul de
obosit dar fericit, ajung la cabana la ora 13.15. Deci cu aproape doua ore sub
ceea ce imi planuisem inital. Asadar, pentru urcare 3 ore si jumatate iar la
coborare 2 ore si jumatate. Timpi pe care nu ii faci nici vara uneori, ce sa
mai zic iarna…
Am plecat spre casa multumit de ceea
ce am facut si as putea spune ca Cineva de sus a tinut cu mine si mi-a oferit
vremea perfecta pentru a imi indeplini visul.
Sper ca ati avut
rabdarea de a citi din scurta experienta traita singur pe munte.
Va salut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu