Pagini

19 martie 2016

Schi de tura in Pasul Rotunda (27-28 februarie 2016)

     
       
De la ultima postare din ianuarie anul acesta au mai fost alte si alte iesiri despre care, din pacate, nu am avut timp sa scriu. In data de 7 februarie, pe un soare primavaratic, mi-am indreptat privirea inspre Poiana Fagetel. Pe 14 februarie, de data aceasta pe frig si ceata, am hoinarit prin Suhard, urcand in premiera pe Vf. Faraoane cu ai sai 1715 m altitudine. Ascensiunea a fost dificila din cauza cetii si vantului foarte puternic. In weekendul 27-28 februarie am ales Pasul Rotunda pentru schi de tura, weekend la care am sa ma opresc sa va povestesc despre experienta traita.
            Si, ca sa inchei cu turele, a mai fost o iesire la ghiocei la Piatra Bridirei in data de 6 martie si in weekendul 12-13 martie am ales sa imi petrec o noapte in Poiana Fagetel de unde valea Bargaului prinde viata.

            Asadar, din toate cele de mai sus am promis ca o sa ma opresc asupra weekendului 27-28 februarie. In acest weekend, alaturi de colegii din Clubul Alpin Roman – Sectia Universitara Cluj, m-am bucurat din nou de iarna, de ceea ce iti poate oferi muntele in aceasta perioada.
            De asemenea, nu am mai fost singur din Prundu Bargaului, ca in anii trecuti cand trebuia sa apelez pentru transport la colegii de club. Anul acesta m-au mai insotit Calin Musteata, Calin Gabor si Alina Vlad. In premiera o masina plina din Bargau. In total am fost destul de multi, nu mai stiu exact cati. De cazat, ne-am cazat toti la Cabana Croitor care se afla situata la 15 minute din pas inspre Muntii Suhard (vezi traseul ce duce inspre Vf. Omu). Conditiile de cazare sunt foarte bune, as zice, si isi merita cei 25 de lei pentru o noapte in acest minunat loc.


            Sambata a fost zi de urcare inspre Vf. Omu (1932 m altitudine), insa dimineata era prea multa ceata si uite asa am plecat cu o intarziere de 15-20 de minute fata de cei mai harnici, asa ca trag tare ca sa ii ajung. De ajuns, i-am ajuns, apoi i-am si depasit, dar din punct de vedere psihic nu eram foarte bine pregatit. Ideea de a urca iarna pe Vf. Omu nu imi prea dadea pace si desi cu acest gand am plecat de acasa, din pacate dimineata de sambata mi-a facut urcarea imposibila. Desi aveam langa mine atatia oameni pregatiti sa isi continue tura indiferent de vreme, eu unul nu eram prea incantat, asa ca, pierdut prin ceata, am preferat sa imi vad de cateva coborari cu schiurile si apoi sa ma intorc la cabana. Dar tot nu ma impacasem cu gandul ca plec a doua zi acasa si las varful acolo fara ca macar sa fi respirat aerul lui.

            Mai fac o plimbare intre timp inspre Muntii Rodnei. In pas vad tablita pe care scria ca pana pe varf, vara, ai face 3 ore si jumatate. Imi fac repede un calcul, stiind ca duminica vom si pleca inspre casa undeva in jurul orei 16:00. Inginer de meserie, adun, scad, impart si ajung la urmatorul rezultat: plec la ora 8, fac 4 ore pana pe varf, ar trebui sa ajung pe la 12, si, cu 3 ore pentru coborare, undeva la ora 15 sunt la cabana. Imi da avant acest plan si stiam ca voi reusi, dintr-o data eram alt om, tot ce ma impiedica insa sa fac acest lucru era vremea. Pentru duminica se anuntau cateva ore de soare, desi sambata ceata persistase toata ziua. Asa ca mi-am zis: Ce o fi, o fi, cu Dumnezeu inainte…

            DUMINICA, ziua decisiva. Ma trezesc dis-de-dimineata cu gandul la varf. Stiam din start ca voi merge singur. Imi pregatesc rapid rucsacul, imbuc ceva si ies din cabana. Sunt nelinistit, ce s-o intampla cu mine, imi spun, parca nu ma recunosc. Ma atrage asa tare acest varf, totusi nu e nu stiu ce. Fac cunostinta din nou cu ceata, off la naiba, imi spun. O anunt pe Marlene, sotia domnului Dinu, ce intentie am: Merg sa vad poate sus e deschis si daca e, imi continui drumul inspre varf. Am plecat fara GPS, mare prostie, recunosc, dar ma bazam pe urmele colegilor care au urcat sambata. Sa nu faceti asa ceva pe munte decat daca sunteti siguri pe ceea ce faceti.


            E ora 07:30 cand pornesc pe traseu. Prima urcare o fac in ceata, imi dau seama ca pe masura ce inaintez urmele de schi ale colegilor se vad foarte greu. Ajung in zona unde m-am oprit sambata. Se pare ca nici aici nu e mai bine, desi sunt momente cand zaresc soarele. Ma obisnuiesc cu gandul si imi dau focile jos, pregatindu-ma sa cobor si sa ii urmez pe colegi inspre Rodnei pana in culmea Gajei de unde sa facem cateva coborari. Mai stau eu ce stau, beau un ceai, scot ceva dulce sa mananc... Nu imi doream sa ma predau chiar asa usor. Cele cateva minute de pauza au fost hotaratoare.
            Dintr-o data s-a deschis cerul si ceata a lasat loc soarelui. Nu imi venea sa cred ce fenomen traiesc si cat sunt de norocos. A fost o chestie de cateva secunde pana sa se deschida. Vedeam varful, vedeam si inspre Rodnei, deodata era totul mult mai frumos si zambeam. Mi-am pus focile inapoi si mi-am continuat traseul. Deja vedeam si urmele colegilor in departare. Sunt atent, chiar daca s-a inseninat pe unde merg, incerc sa nu mai fac alte urme care sa ma dezorienteze si mai mult in caz ca m-as intoarce pe ceata. Trec de Vf. Cociorba si cobor in saua acestuia unde se afla o stana, as zice„cocheta”. Baterie la telefon nu prea mai am, asa ca-l inchid, in caz de vreo urgenta. Sunt singur si constient de orice pericol. Deocamdata totul merge conform planului. Am un ritm extraordinar de bun si din cand in cand mai trag cu coada ochiului la ceas sa vad daca sunt totusi in grafic. Vestea buna e ca sunt cu o jumatate de ora avans pe urcare fata de timpul de la inceput de 4 ore.
           


Am avut doua momente cand am vrut sa renunt, ma uitam in urma si mai rau faceam. Ma imaginam in ceata si cat de greu mi-ar fi, fiind si singur. Ma uitam in fata si vedeam varful si imi dadea puterea de a continua. Esti asa aproape, nu renunta… Imi amintesc, din pacate, de vorbele lui Calin Musteata care a urcat sambata: Urcarea inspre varf mi s-a parut interminabila… In gandul meu i-am multumit lui Calin. Trebuia sa trec cumva si peste acest prag. Eram chiar pe aceasta urcare cand mi-am amintit de ce a spus Calin. Aici a fost momentul cel mai greu. Desi eram asa aproape, frica de a ma intoarce pe ceata si toata linistea din jurul meu nu le puteam controla. Fiind prima tura de unul singur si in conditii de iarna, nu eram obisnuit sa nu fie nimeni cu mine care sa ma intrebe ceva sau sa merg fara sa spun eu nimic. Acum eram doar eu si muntele. Pana la urma nu am renuntat si la ora 11 am atins varful.
            Ridic privirea si vad atata frumusete. Sus e vant, insa vreau sa ma bucur macar 5 minute de priveliste. E asa minunat si ma simt asa bine. In sfarsit am ajuns aici dupa alte doua incercari esuate din cauza vremii. Daca anul trecut am reusit sa ajung pe Inaut dupa alte cateva incercari, uite ca anul acesta reusesc sa ajung si aici.
            Nu uit de intoarcere si, cu zambetul pe buze, imi iau la revedere de la varf. Chiar daca acum cobor, trebuie sa raman concentrat. Fiind si coborare si pe schiuri sansele sa ma accidentez sunt si mai mari. Cobor cu grija stiind ca sunt in grafic cu timpul si o sa ajung mult mai repede decat mi-am planificat initial.
         


Dupa ce trec de Vf. Cociorba incepe vremea inspre varf sa se strice. Intorc privirea si ceata invaluie varful. Sunt la aproximativ o ora de cabana asa ca nu imi mai fac griji. Si uite asa, destul de obosit dar fericit, ajung la cabana la ora 13.15. Deci cu aproape doua ore sub ceea ce imi planuisem inital. Asadar, pentru urcare 3 ore si jumatate iar la coborare 2 ore si jumatate. Timpi pe care nu ii faci nici vara uneori, ce sa mai zic iarna…
            Am plecat spre casa multumit de ceea ce am facut si as putea spune ca Cineva de sus a tinut cu mine si mi-a oferit vremea perfecta pentru a imi indeplini visul.

Sper ca ati avut rabdarea de a citi din scurta experienta traita singur pe munte.

Va salut!