Rodnei in doi (17-20 iunie 2016)

Daca astepti vremea perfecta nu vei merge niciodata pe munte. Noi am mers chiar daca s-au anuntat furtuni. In cele 4 zile petrecute sus pe munte soarele ziua ne-a zambit iar ploaia noaptea ne-a facut sa dormim mai bine.

Traseul parcurs a fost cat sa ne simtim bine. Mai jos aveti si povestea.

Ziua 1 (vineri) am inceput-o dupa amiaza, stand la ocazie in Bistrita cu destinatia finala satul Sant. Avem ceva noroc, prindem repede prima ocazie pana in Feldru. Aici coboram si asteptam sa ne ia o a doua masina care apare curand si... culmea, merge chiar pana in Sant. Oau! Din Sant pe jos pe cei 9 km de drum forestier pana la Cabana lui nea Dorel, avem in continuare noroc: nici dupa 2 km ne trezim din nou ca cineva are grija de noi; uite asa, cu trei masini diferite, ajungem pana la Dorel unde punem cortul si asteptam ploaia care vine cu fulgere si trasnete. Trecem peste, nestiind noi ce ne asteapta in urmatoarele nopti...

 Crucea de pe Vf. Stanistea (1478 m alt.)

Curatel

Ziua 2 (sambata) Ploua marunt dimineata. Pregatim masa in timp ce asteptam si ne rugam sa iasa soarele. E ora 8 cand incepem sa strangem cortul si sa ne pregatim de drum. Timpul zboara si iata-ne la 9 cu rucsacii in spate si la deal prin iarba uda pana pe Vf. Stanistea (1478 m alt.) unde un grup numeros de caini de la multele stane din zona ne intampina. Am mai trecut prin asta asa ca scapam repede de gura lor. Urmeaza o portiune prin padure unde e mult mai racoare si ici-colo mai facem si cate un dus cu picaturi reci de apa scuturate de pe crengile brazilor. Odata iesiti din padure, gasim alte oi, insa, ciudat, cainii au uitat sa latre. Stam de vorba putin cu ciobanul si o luam la deal. Pana pe Vf, Cobasel (1835 m alt.) nu mai e tare mult. Inspre Ineu s-au adunat ceva nori, dar varful inca se mai vede. In urma noastra lasam pasii grei si nu uitam sa mai si privim la ce avem in jur. Totul e asa frumos... Pe varf, odata ajunsi, luam gecile pe noi si ne pregatim sa mancam. Initial ne-am gandit sa dormim la refugiul de sub Ineu, chiar daca aveam cortul la noi. Motivul a fost vremea urata din noaptea dinainte, insa cand ajungem la refugiu ne schimbam planul: refugiul era deja ocupat de doi oameni si ne gandeam ca daca ramanem si vine altcineva care intr-adevar are nevoie de adapost, nu o sa fie prea placut. Dupa ce lasam bagajele la refugiu si urcam Ineul, pe care il gasim suprapopulat, coboram in caldarea Lalei tocmai la locul de campare de langa Lala Mic. Este 5 dupa amiaza cand ajungem acolo. Vremea inca ne lasa sa ne racorim in apele ce curg din munte. Terminam si de mancat, nici nu apucam bine sa ne bagam in saci ca dintr-o data se porneste o furtuna cu vant puternic, trasnete si ploaie. Fiind vara nu cred ca o sa dureze tare mult; a durat destul, dar a trecut cu bine. Dimineata ne-a zambit soarele ca de obicei…

Putin din Rosu, ceva mai mult din Ineut si colo in departare ne asteapta Ineul

In caldarea Lalei

Ziua 3 (duminica)...facem ce facem si la 9 pornim din loc. La urcarea inspre Saua cu lac ne intalnim cu cei doi care au dormit in refugiu noaptea trecuta. Povestim putin, apoi la drum. Pentru azi avem traseu ceva mai lung: mers pe creasta pana in saua Cisa trecand pe rand peste cateva mici varfuri, iar de acolo pe curba de nivel pana in saua Corongisului. Chiar daca traseul e mai lung, nu fortam. In drumul nostru pe creasta ne mai intalnim cu lume, deci nu suntem chiar singuri pe aici, ne zicem noi. Mi-a fost dor de Rodnei, Ilinca e pentru prima data aici si ii place. Eu ma bucur ca suntem amandoi pe creasta acestui munte atat de drag mie. 

Inainte de a ajunge in saua Cisa de unde vom parasi creasta, mai facem o pauza de masa. Stam cam prost cu apa insa stiu ca undeva sub Vf. Omului trebuie sa fie ceva izvoare. Ajunsi in saua Corongisu incet se aduna ceva nori de ploaie; norocul nostru ca s-au si imprastiat repede. Mai avem urcarea pana pe Vf. Corongisu (1987 m alt.) si gata. Florile de pe poteca ne fac urcarea mult mai usoara. Atatea flori nu am mai vazut de ceva timp intr-un singur loc. Ne place. Pe Corongis o felicit pe Ilinca pentru ca a reusit, nu e usor sa urci pe acest varf si mai ales cu rucsac mare. De aici si pana la Poiana cu narcise nici o problema. Se simte insa oboseala si din pacate am ramas si fara apa. Obositi fiind, facem marea greseala sa coboram poiana cu narcise pana aproape de liziera padurii, unde gasim apa, dar nu si loc de cort. Nu avem ce face si mergem mai departe. Nu am luat cea mai buna decizie cand am hotarat sa coboram cu ditamai rucsacii, acum suntem obositi si abia mai stam in picioare. 

Incerc sa o incurajez cum pot pe Ilinca, nici ea nu se lasa si intr-un tarziu ajungem aproape de stana de la iesirea din padure pe traseul care duce in Valea Vinului. Acolo eu parca cedez psihic, ma asez pe rucsac si parca nu-mi vine sa ma mai ridic. Ilinca ma incurajeaza si intr-un final, ca nu avem ce face, punem cortul chiar in drum, sperand sa fie bine. A fost bine prima jumatate de ora, pana a venit inca o furtuna: cea mai puternica din toate cele trei nopti. Fulgera, tuna si batea vantul de se lumina si zguduia cortul cu totul. Nu a tinut tare mult, dar nu as vrea sa mai trec degraba prin asa ceva.

 pe creasta muntilor caruntilor

Ziua 4 (luni) incepe cu soarele zambindu-ne din nou. Acum pornim la ora 8, aveam de ajuns acasa cu ocazie iar pe cei 9 km din Valea Vinului pana in Rodna nu eram siguri daca prindem vreo masina.

La stana schimbam cateva vorbe cu un baiat care ne scapa si de caini. Il intrebam daca este izvor pe drumeagul ce duce in Valea Vinului. Stiam ca este, dar aveam nevoie oarecum de confirmare. Nu aveam apa mai deloc, nici mancati nu prea eram, asa ca la izvor urma sa luam masa. Intram in padure si de aici pana in Valea Vinului tot asa vom merge. Speram sa prindem vreo ocazie, de aceea fara sa ezit ne oprim la Ioji care speram sa ne ajute. Si ne-a ajutat. In timp ce povesteam noi de-ale noastre, trece o masina pe care Ioji o opreste si-l roaga pe soferul masinii sa ne duca pana in Rodna. Asta da noroc :) asa ajungem in Rodna mult mai devreme decat ne-am fi inchipuit. Dau un telefon acasa si aflu ca Romania a pierdut meciul cu Albania. Bravo lor! 

Ne cam roade foamea asa ca nu stam pe ganduri si ne alimentam de la un magazin cu una alta. Dupa asta luam si cate o placinta si la ocazie cu noi. Un nene "binevoitor" se ofera sa ne duca pana in Sangeorz Bai.. toate bune, dar ne-a cam uscat de bani: 20 de lei pe 14 km. Curse de astea sa tot faci.

In Sangeorz a fost cel mai greu, am crezut ca nu mai scapam de acolo: doua ore am stat in soare, gandindu-ne cu ciuda la omul care mai-nainte ne ceruse prea multi bani, iar noi i-am dat fara sa ne gandim... pana la urma am reusit sa prindem o masina catre Nasaud, unde, culmea, nici nu am apucat sa ne dam jos din masina ca ne-am si trezit in alta. si uite asa deja la ora 14:30 ajungem in Bistrita, Neasteptat de repede. Pentru noi au fost 4 zile si trei nopti minunate si de aceea va invit cu drag si pe voi in locurile astea frumoase.

. Multumim actorilor! Eu si Tu.

Rarau pe bicicleta (2 mai 2016)

.

..si a fost sa fie si Rarau pe bicicleta. Evenimentul creat pe pagina de facebook a celor de la Romania pe bicicleta mi-a starnit interesul si luni fiind zi libera am dat join, bineinteles mai intai intreband daca pot participa. Am primit acceptul asa ca tot ce mai trebuia sa fac era sa astept ziua de luni.

Din Bistrita au pornit la ora 7 si un pic, pe mine m-au pescuit din Prundu Bargaului. Pe multi dintre cei prezenti nu ii cunosteam decat din activitatile postate fie pe pagina personala de facebook (cei cu care eram prieten), fie de pe pagina Romania pe bicicleta pe care o urmaresc. Unele emotii existau dar am scapat repede de ele de la prima pedala.

Ajunsi cu bine in Campulung Moldovenesc dupa 125 de km, lasam masinile in parcarea restaurantului La Popasul Baciului unde vom manca si la sfarsitul turei. Pentru inceput ne facem incalzirea pe asfalt. Dupa aproximativ doi kilometri facem stanga si continuam pe drumul ce duce inspre Manastirea Sihastria Rarau, Izvorul Alb. Cu un search pe google aflu ca de fapt drumul pe care ne-am inscris oficial este strada si ca manastirea are numarul de casa 160. Interesant.

 La Popasul Baciului 

Valea Izvorul Alb

Drumul traverseaza de cateva ori valea pana la manastire. Pentru cei care vreti sa parcurgeti acest traseu per pedes puteti urca pana la Manastire cu masina. Traseul este marcat cu bulina rosie; de fapt, intreg drumul care se intersecteaza in partea de sus cu Transraraul are acest marcaj. La manastire facem prima regrupare. Sunt 14 km de urcare solicitanta pentru picioare, asa ca din cand in cand fiecare isi mai trage sufletul pe unde poate. Pana la manastire nu este apa decat direct din vale. De la manastire dupa aproximativ o ora pe partea dreapta a drumului este un izvor. Aici opresc si eu si imi umplu bidonul.

Soarele isi cam face de cap asa ca nu zabovesc prea mult ca altfel risc sa tremur. Pana sa iesim in golul alpin, in zona cabanei Salvamont, am fost feriti de soare. E o placere ca aproape toata urcarea sa fie la umbra batranilor copaci. Odata iesiti in golul alpin, cand aveam si noi mai multa nevoie de soare, uite ca isi arata dintii. La cabana Salvamont este loc de odihna si regrupare. Pentru cei care ajung primii e cam greu sa rabde frigul, dar macar ne odihnim mult mai mult. Soare, unde Dumnezeu esti? Arata-ti razele ca sa imprastii norii amenintatori care se aduna... Speram sa nu ne prinda vreo ploita tocmai in creasta ca tare bine nu e.

La Salvamont suntem serviti cu cate o cana de ceai care ne prinde foarte bine. Ma tot misc ca sa nu inghet. Cam frig dar macar bine ca nu s-a pus si pe ploaie.

Pietrele Doamnei

De la cabana si pana pe Rarau in 15 minute am si ajuns, insa singur deoarece colegii au luat-o pe drumul ce taie varful prin dreapta si merge inspre Popii Raraului, urmatorul obiectiv al turei.De pe varf Ii zaresc asa ca la vale sa ii ajung. Drumul taie culmea si te scoate undeva sub stancile denumite simplu Popii Raraului. Suntem in creasta insa traseul variaza. Oricum nu mai avem tare mult si vom incepe cu adevarat numai sa coboram pana la satul Slatioara.

Imediat ce trecem de stanci continuam pe culme intr-o usoara coborare pana in saua Ciobanilor de unde mai urcam aproximativ 300 de metri inainte de a parasi culmea in stanga. Continuam aproape de liziera padurii pana dam de drumul ce se pierde prin padure si care se pare e cel cautat. De aici incepe cu adevarat coborarea, insa inainte luam o pauza binemeritata.

poza de varf

Coborarea destul de solicitanta pe anumite portiuni nu ne pune probleme. Din pacate multitudinea de drumuri din padure si faptul ca pe coborare poti gresi foarte usor, desparte oarecum grupul in trei. Fiecare grup cu coborarea lui insa ne intalnim cu bine foarte aproape de iesirea din padure, culmea drumurile intalnindu-se oarecum in acelasi loc.

Popii Raraului

Obiectivul urmator era satul Slatioara. Odata ajunsi in Slatioara avem doua variante. Fie sa urmam asfaltul pana in Campulung peste pasul Prihodiste, fie sa urmam marcajul cruce albastra. Asadar urmam marcajul si facem stanga la prima intersectie intalnita. Drumul asfaltat merge pe langa apa pana la ultimele case. 

De aici intram pe un drum forestier care ne scoate drept in culme, nu inainte de a trece peste un paraias si a urca abrupt cu bitele in spate vreo 500-700 de m. Aici marea dilema. Pe unde o luam? Fie continuam pe marcaj, fie pe un drumeag in dreapta care insa e nemarcat. O luam pe acesta cu speranta ca ne va scoate bine. Coboara destul de abrupt insa spre norocul nostru la iesirea din padure zarim valea si implicit drumul. Suntem salvati, imi zic eu in minte:)). Totul era sub control, aveam alaturi niste profesionisti. Valea pe care eram poarta denumirea de Valea Caselor si ne-a scos mult mai in aval fata de drumul pe care am intrat initial in tura. Pana la urma asa si trebuia sa se intample.

 Inca un pic si coboram

pe ulitele satului Slatioara

A fost o tura pe cinste cu oameni pasionati de ceea ce fac si nu in ultimul rand bine antrenati pentru astfel de ture.

Traseul in marea lui parte il gasiti la urmatorul link http://www.romaniapebicicleta.ro/#Rarău/112

Sa ne auzim cu bine!

Schi de tura in Pasul Rotunda (27-28 februarie 2016)

     

       

De la ultima postare din ianuarie anul acesta au mai fost alte si alte iesiri despre care, din pacate, nu am avut timp sa scriu. In data de 7 februarie, pe un soare primavaratic, mi-am indreptat privirea inspre Poiana Fagetel. Pe 14 februarie, de data aceasta pe frig si ceata, am hoinarit prin Suhard, urcand in premiera pe Vf. Faraoane cu ai sai 1715 m altitudine. Ascensiunea a fost dificila din cauza cetii si vantului foarte puternic. In weekendul 27-28 februarie am ales Pasul Rotunda pentru schi de tura, weekend la care am sa ma opresc sa va povestesc despre experienta traita.

            Si, ca sa inchei cu turele, a mai fost o iesire la ghiocei la Piatra Bridirei in data de 6 martie si in weekendul 12-13 martie am ales sa imi petrec o noapte in Poiana Fagetel de unde valea Bargaului prinde viata.

            Asadar, din toate cele de mai sus am promis ca o sa ma opresc asupra weekendului 27-28 februarie. In acest weekend, alaturi de colegii din Clubul Alpin Roman – Sectia Universitara Cluj, m-am bucurat din nou de iarna, de ceea ce iti poate oferi muntele in aceasta perioada.

            De asemenea, nu am mai fost singur din Prundu Bargaului, ca in anii trecuti cand trebuia sa apelez pentru transport la colegii de club. Anul acesta m-au mai insotit Calin Musteata, Calin Gabor si Alina Vlad. In premiera o masina plina din Bargau. In total am fost destul de multi, nu mai stiu exact cati. De cazat, ne-am cazat toti la Cabana Croitor care se afla situata la 15 minute din pas inspre Muntii Suhard (vezi traseul ce duce inspre Vf. Omu). Conditiile de cazare sunt foarte bune, as zice, si isi merita cei 25 de lei pentru o noapte in acest minunat loc.

            Sambata a fost zi de urcare inspre Vf. Omu (1932 m altitudine), insa dimineata era prea multa ceata si uite asa am plecat cu o intarziere de 15-20 de minute fata de cei mai harnici, asa ca trag tare ca sa ii ajung. De ajuns, i-am ajuns, apoi i-am si depasit, dar din punct de vedere psihic nu eram foarte bine pregatit. Ideea de a urca iarna pe Vf. Omu nu imi prea dadea pace si desi cu acest gand am plecat de acasa, din pacate dimineata de sambata mi-a facut urcarea imposibila. Desi aveam langa mine atatia oameni pregatiti sa isi continue tura indiferent de vreme, eu unul nu eram prea incantat, asa ca, pierdut prin ceata, am preferat sa imi vad de cateva coborari cu schiurile si apoi sa ma intorc la cabana. Dar tot nu ma impacasem cu gandul ca plec a doua zi acasa si las varful acolo fara ca macar sa fi respirat aerul lui.

            Mai fac o plimbare intre timp inspre Muntii Rodnei. In pas vad tablita pe care scria ca pana pe varf, vara, ai face 3 ore si jumatate. Imi fac repede un calcul, stiind ca duminica vom si pleca inspre casa undeva in jurul orei 16:00. Inginer de meserie, adun, scad, impart si ajung la urmatorul rezultat: plec la ora 8, fac 4 ore pana pe varf, ar trebui sa ajung pe la 12, si, cu 3 ore pentru coborare, undeva la ora 15 sunt la cabana. Imi da avant acest plan si stiam ca voi reusi, dintr-o data eram alt om, tot ce ma impiedica insa sa fac acest lucru era vremea. Pentru duminica se anuntau cateva ore de soare, desi sambata ceata persistase toata ziua. Asa ca mi-am zis: Ce o fi, o fi, cu Dumnezeu inainte…

            DUMINICA, ziua decisiva. Ma trezesc dis-de-dimineata cu gandul la varf. Stiam din start ca voi merge singur. Imi pregatesc rapid rucsacul, imbuc ceva si ies din cabana. Sunt nelinistit, ce s-o intampla cu mine, imi spun, parca nu ma recunosc. Ma atrage asa tare acest varf, totusi nu e nu stiu ce. Fac cunostinta din nou cu ceata, off la naiba, imi spun. O anunt pe Marlene, sotia domnului Dinu, ce intentie am: Merg sa vad poate sus e deschis si daca e, imi continui drumul inspre varf. Am plecat fara GPS, mare prostie, recunosc, dar ma bazam pe urmele colegilor care au urcat sambata. Sa nu faceti asa ceva pe munte decat daca sunteti siguri pe ceea ce faceti.

            E ora 07:30 cand pornesc pe traseu. Prima urcare o fac in ceata, imi dau seama ca pe masura ce inaintez urmele de schi ale colegilor se vad foarte greu. Ajung in zona unde m-am oprit sambata. Se pare ca nici aici nu e mai bine, desi sunt momente cand zaresc soarele. Ma obisnuiesc cu gandul si imi dau focile jos, pregatindu-ma sa cobor si sa ii urmez pe colegi inspre Rodnei pana in culmea Gajei de unde sa facem cateva coborari. Mai stau eu ce stau, beau un ceai, scot ceva dulce sa mananc... Nu imi doream sa ma predau chiar asa usor. Cele cateva minute de pauza au fost hotaratoare.

            Dintr-o data s-a deschis cerul si ceata a lasat loc soarelui. Nu imi venea sa cred ce fenomen traiesc si cat sunt de norocos. A fost o chestie de cateva secunde pana sa se deschida. Vedeam varful, vedeam si inspre Rodnei, deodata era totul mult mai frumos si zambeam. Mi-am pus focile inapoi si mi-am continuat traseul. Deja vedeam si urmele colegilor in departare. Sunt atent, chiar daca s-a inseninat pe unde merg, incerc sa nu mai fac alte urme care sa ma dezorienteze si mai mult in caz ca m-as intoarce pe ceata. Trec de Vf. Cociorba si cobor in saua acestuia unde se afla o stana, as zice„cocheta”. Baterie la telefon nu prea mai am, asa ca-l inchid, in caz de vreo urgenta. Sunt singur si constient de orice pericol. Deocamdata totul merge conform planului. Am un ritm extraordinar de bun si din cand in cand mai trag cu coada ochiului la ceas sa vad daca sunt totusi in grafic. Vestea buna e ca sunt cu o jumatate de ora avans pe urcare fata de timpul de la inceput de 4 ore.

           

Am avut doua momente cand am vrut sa renunt, ma uitam in urma si mai rau faceam. Ma imaginam in ceata si cat de greu mi-ar fi, fiind si singur. Ma uitam in fata si vedeam varful si imi dadea puterea de a continua. Esti asa aproape, nu renunta… Imi amintesc, din pacate, de vorbele lui Calin Musteata care a urcat sambata: Urcarea inspre varf mi s-a parut interminabila… In gandul meu i-am multumit lui Calin. Trebuia sa trec cumva si peste acest prag. Eram chiar pe aceasta urcare cand mi-am amintit de ce a spus Calin. Aici a fost momentul cel mai greu. Desi eram asa aproape, frica de a ma intoarce pe ceata si toata linistea din jurul meu nu le puteam controla. Fiind prima tura de unul singur si in conditii de iarna, nu eram obisnuit sa nu fie nimeni cu mine care sa ma intrebe ceva sau sa merg fara sa spun eu nimic. Acum eram doar eu si muntele. Pana la urma nu am renuntat si la ora 11 am atins varful.

            Ridic privirea si vad atata frumusete. Sus e vant, insa vreau sa ma bucur macar 5 minute de priveliste. E asa minunat si ma simt asa bine. In sfarsit am ajuns aici dupa alte doua incercari esuate din cauza vremii. Daca anul trecut am reusit sa ajung pe Inaut dupa alte cateva incercari, uite ca anul acesta reusesc sa ajung si aici.

            Nu uit de intoarcere si, cu zambetul pe buze, imi iau la revedere de la varf. Chiar daca acum cobor, trebuie sa raman concentrat. Fiind si coborare si pe schiuri sansele sa ma accidentez sunt si mai mari. Cobor cu grija stiind ca sunt in grafic cu timpul si o sa ajung mult mai repede decat mi-am planificat initial.

         

Dupa ce trec de Vf. Cociorba incepe vremea inspre varf sa se strice. Intorc privirea si ceata invaluie varful. Sunt la aproximativ o ora de cabana asa ca nu imi mai fac griji. Si uite asa, destul de obosit dar fericit, ajung la cabana la ora 13.15. Deci cu aproape doua ore sub ceea ce imi planuisem inital. Asadar, pentru urcare 3 ore si jumatate iar la coborare 2 ore si jumatate. Timpi pe care nu ii faci nici vara uneori, ce sa mai zic iarna…

            Am plecat spre casa multumit de ceea ce am facut si as putea spune ca Cineva de sus a tinut cu mine si mi-a oferit vremea perfecta pentru a imi indeplini visul.

Sper ca ati avut rabdarea de a citi din scurta experienta traita singur pe munte.

Va salut!

Iarna in Muntii Calimani (24 ianuarie 2016)

Text: Adrian Hogiu si Calin Musteata

Foto: Calin Musteata 

Dupa experienta neplacuta as spune pentru uni, poate, din Muntii Bargaului, din data de 17 ianuarie, cand din cauza conditiilor meteo nefavorabile, tura noastra s-a dovedit a fi tare dificila, dar care s-a incheiat, slava Domnului, cu bine, gandul mi-a zburat rapid spre Muntii Calimani. Asta, bineinteles, dupa ce Lucian mi-a scris un mesaj cu intrebarea: "-Ce zici de un Bistricior?"

Varianta de urcare pe traseul clasic am scos-o rapid din calcul, asa ca mi-a mai ramas sa ii propun lui Lucian urmatorul traseu: D.F Colbu-Poiana Prislop- Poiana Dalbidan-Vf. Strunior-Vf. Bistricioru-Poiana Fetii-D.F Colbu, adica varianta in sens invers celei pe care am facut-o de atatea ori.

Speram sa fie de acord, mai ales ca in 2012 am incercat impreuna cu Marcel Balan sa parcurgem acest traseu si din pacate nu am reusit sa il ducem la bun sfarsit. Despre acea tura puteti citi relatarea aici http://raportdetura1.blogspot.ro/2012/12/tura-de-sfarsit-de-30-decembrie-2012.html

Stiam si faptul ca pe bocanci ne va fi imposibila deplasarea si indeplinirea "obiectivului" asa ca am apelat, eu la schiurile de tura, Lucian la rachete si pentru ca l-am cooptat si pe Calin Musteata in trupa si-a facut rapid si el rost de o pereche de rachete, (multumim Doru Munteanu) si la drum. Mai urma doar sa asteptam vremea buna de duminica ... si a venit si Duminica mult asteptata, cand la 6:45 pe un minus 18 grade afara, din Prundu Bargaului ne indreptam cu masina spre satul Mita, de aici inca 5 km pe drumul forestier Colbu si parcam masina la fostele cabane miniere.

Atentie: tineti cursul vai Bistritei Ardelene ce seamana cu un parau, pe tot parcursul celor 5 km, dupa ce treceti de cabana din Panu si de intersectia cu Panuletu care ramane in dreapta. Se remarca faptul ca zona este tot mai puternic antropizata, cladiri noi si impunatoare apar unele dupa altele.  

In 5-10 minute de la sosire suntem gata de plecare. Traseul se continua pe vale inca aproximatic 2 km insotit de triunghi rosu. Se puteti urma si acest traseu care va scoate tot in Poiana Dalbidan si mai departe pana pe Muntele Viisorul unde se si opreste, insa urca mult mai sustinut si are o portiune cu stanci care iarna pot fi acoperite cu gheata transformand traversarea zonei in una periculoasa.

Asadar de unde traseul marcat cu triunghi rosu paraseste drumul forestier si urca abrupt noi am facut stanga si am urmat un alt drum forestier in serpentine pana in Poiana Prislop. Odata iesiti din padure tinem drumul forestier care traverseaza un paraias si urca in dreapta ca mai apoi sa faca stanga, traverseaza pe lungime poiana Prislop, si sa intre din nou in padure.

Urcarea pentru inceput este destul de grea si doar inainte de a ajunge in Poiana Dalbidan panta devine ceva mai domoala. Luam o pauza binemeritata, mancam ceva si ne bucuram de razele soarelui. De aici si pana pe intinsul platou al Muntelui Viisorul urmarim o bucatica de drum traseul Maria Terezia si apoi marcajul triunghi rosu. Pe masura ce inaintam brazi erau din ce in ce mai inghetati, zapada veche era acum acoperita de un strat nu foarte gros de zapada proaspat ninsa. De indata ce ajungem pe platou privirea ni se indreapta inspre Muntii Rondei care pe o asa vreme se vad foarte clar. Viscolul si a facut si aici de cap in sensul bun al cuvantului, zici ca eram pe planseta unui pictor. Creasta cu cele doua varfuri erau deja pictate, ne asteptau cu bratele deschise. Urcarea pe Strunior necesita atentie mai ales ca inainte de varf multe portiuni sunt inghetate. Ne descurcam si fara coltari cu toate ca ii aveam in rucsaci. Coltii de la rachete si canturile schiurilor ajung, asa ca nu se face ora 12 cand ajungem pe varf. Tot ce vedem ne bucura, totul este frumos in jur.

Traseeul continua pe creasta larga care nu ne pune mari probleme. Cautam frumusetea corniselor insa ramanem doar cu cautatul, gasim in schimb pe varful Bistricior pe care il atingem la ora 13:00, multa liniste. Se pare ca suntem primii si speram singurii care sa atinga varful in aceasta zi. Pe coborare insa alti trei montaniarzi se chinuiau sa ajunga pe traseul clasic pe varf. Le-am urat bafta si ne-am vazut de drum.  Coboram la refugiu unde facem o scurta pauza apoi o luam la vale pe urmele celor care au urcat. Ne mai oprim doar pentru cateva poze si uite asa la ora 3 fix suntem la masina, neasteptat de repede.

Ne luam adio de la Calimani si promitem sa revenim an de an pentru un traseu de iarna. 

Ture faine sa aveti in continuare.